Wednesday, July 20, 2011

Zece feluri in care ne intelegem gresit copiii

Am fost invatati de societatea in care traim ca suntem buni, demn de lauda, demni de iubire si meritam doar daca ne purtam frumos, papam tot la masa, aratam impecabil, zambim exemplar si ne ascundem cu maiestrie adevaratele sentimente, pana ajungem sa nu mai avem habar ce simtim de fapt. 

Un copil este considerat bun si cuminte daca tace cand i se spune sa taca, daca mananca cand i se spune sa manance, si mai ales tot din farfuria pe care i-au umplut-o parintii, daca doarme cand e trimis la culcare, daca da sarumana tuturor babelor de la bloc si daca e fericit cand vine matusa de la Urlati si il ciupeste zdravan de obraz, dupa care ii lasa un sarut plin de saliva pe fata, de drag, nu de alta. Copilul e obraznic daca protesteaza, daca topaie, daca tipa, daca nu sta locului la masa, daca plange, daca nu zice cuvintele magice, daca nu ii e foame, daca nu ii e somn, daca se trezeste prea devreme, daca doarme prea mult, daca nu vrea sa o pupe pe matusa de la Urlati bagata toata in aerul lui de respirat, daca plange cand pleaca mami la servici, daca se murdareste, daca varsa laptele, daca vorbeste mai stricat decat Gigel de la etajul 3, daca nu ia 10 pe linie la scoala, pe scurt, daca face altceva decat considera parintii si societatea ca trebuie sa fie si sa dea un copil catre parinti si societate.

Sunt atatea de povestit despre asteptarile pe care le avem de la copiii nostri, si cum asteptarile astea fac o povara grea pe umerii copiilor, care ar face orice sa ne multumeasca si sa ne simta iubirea. Orice, pana la a se nega pe ei insisi, pana la a se pierde pe ei insisi, devenind conformi cu sablonul in care ii obligam, de cele mai multe ori inconstient, sa se incadreze.

Si "sablonul" asta incepe cu niste greseli de parenting, pe care le facem toti, fara sa ne dam seama, plecate din intelegerea gresita a copiilor nostri. Am gasit pe minunatul site www.naturalchild.org un articol intitulat Zece feluri in care ne intelegem gresit copiii, l-am tradus si l-am postat mai jos. 

1. Le cerem copiilor sa faca lucruri pentru care inca nu sunt pregatiti.
Ii cerem unui bebelus sa faca liniste. Ii cerem unui copil de 2 ani sa stea locului. Ii cerem unuia de 4 ani sa isi faca curat in camera. In fiecare din situatiile astea, nu suntem realisti. Ne pregatim singuri pentru dezamagire si ne pregatim copiii pentru ratari repetate in incercarea lor de a ne face pe plac. Cu toate astea, multi parinti le cer micilor lor copii sa faca lucruri care sunt greu de facut chiar si pentru un copil mai mare. Pe scurt, le cerem copiilor nostri sa inceteze sa se mai poarte conform varstei pe care o au.
2. Ne infuriem cand copilul nu reuseste sa ne indeplineasca noua nevoile.
Un copil poate face doar ceea ce poate face. Daca copilul nu poate face ceva din ceea ce ii cerem, este nedrept si nerealist sa ne asteptam sau sa cerem mai mult, si furia nu face decat sa inrautateasca lucrurile. Un copil de 2 ani se poate purta numai ca un copil de 2 ani, unul de 5 nu poate fi ca unul de 10 si unul de 10 nu se poate purta ca un adult. Nu ajuta la nimic sa ne asteptam la mai mult si nici nu e conform cu realitatea. Exista limite la ceea ce copilul poate face, si daca noi nu acceptam acele limite, tot ce rezulta e doar frustrare, de ambele parti.
3. Nu avem incredere in motivele copilului.
Daca copilul nu face ce ii spunem, presupunem imediat ca este neascultator sau obraznic, in loc sa privim mai atent situatia, din punctul de vedere ale copilului, asa incat sa putem intelege cu adevarat ce se petrece. In realitate, un copil “neascultator” sau “obraznic” poate fi de fapt bolnav, obosit, flamand, poate il doare ceva, poate raspunde la o rana emotionala sau fizica sau poate se lupta cu o cauza ascunsa, gen alergia la un tip de mancare. Cu toate astea, parem ca ignoram toate posibilitatile astea si alegem sa gandim cel mai rau posibil despre “personalitatea” copilului nostru.
4. Nu le dam voie copiilor sa fie copii
.
Cumva uitam cum era cand am fost noi insine copii, si ne asteptam de la copil sa se poarte ca un adult, in loc sa se poarte conform varstei sale. Un copil sanatos ESTE neastamparat, zvapaiat, galagios, expresiv emotional si este capabil sa se concentreze putin timp asupra unui singur lucru. Toate aceste “probleme” nu sunt deloc probleme, ci sunt calitatile unui copil perfect normal. Mai degraba, societatea in care traim si asteptarile societatii asupra unui comportament perfect sunt anormale.
5. Intelegem pe dos. 
Ne asteptam, si pretindem, ca un copil sa raspunda el nevoilor noastre – sa fie liniste, sa dormim fara intreruperi, sa ne fie ascultate dorintele – si asa mai departe. In loc sa acceptam faptul ca rolul de parinte inseamna ca NOI trebuie sa raspundem nevoilor copilului, ii cerem copilului se le indeplineasca el pe ale noastre. Putem ajunge atat de focusati asupra propriilor noastre nevoi neimplinite si frustrari, incat uitam de copilu nostru, de faptul ca e doar un copil si ca are propriile sale nevoi.
6. Acuzam si criticam atunci cand copilul face o greseala
.
Copiii au prea putina experienta in viata, si e inevitabil sa faca “greseli”. Greselile sunt o parte naturala a invatarii, la orice varsta. In loc sa ne intelegem si sa ne ajutam copilul, noi il certam, de parca ar trebui sa inteleaga si sa faca totul perfect de la prima incercare. A gresi e omeneste. A gresi ca si copil e omeneste si inevital. Cu toate astea, reactionam la fiecare greseala, incalcare a unei reguli sau “obraznicie” cu surpriza si dezamagire. Copilul va face greseli – si intelegem asta – deci hai sa nu ne mai purtam ca si cum copilului ar trebui sa ii iasa totul perfect de fiecare data, tot timpul.
7. Uitam cat de adanc critica si cearta ranesc un copil.
Multi parinti inteleg ca a pedepsi fizic un copil este un lucru rau si care raneste. Cu toate astea, multi uitam cat de dureroase sunt cuvintele manioase, insultele, invinuirile, certurile, acuzele pentru un copil care va intelege ca este numai si numai vina lui.
8. Uitam cat de vindecatoare este iubirea.

Cadem in cercul vicios al certatului copilului pentru ca e obraznic, in loc sa ne oprim si sa ii oferim iubire, incurajare, incredere in sine si siguranta, prin imbratisari si cuvinte blande si pline de iubire.
9. Uitam ca propriul nostru comportament este cea mai puternica lectie pe care i-o putem arata copilului.
Cu adevarat, “nu ceea ce zicem, ci ceea ce facem” este ceea ce copilul pune la suflet. Un parinte care isi loveste copilul pentru ca copilul a lovit, spunandu-i in acelasi timp ca a lovi e gresit, il invata de fapt ca a lovi e corect, cel putin pentru cei care au puterea. Parintele care raspunde oricarei probleme cu solutii de pace este cel care isi invata copilul sa fie un adult pasnic. Asa numitele probleme sunt cele mai bune oportunitati pentru a preda adevaratele valori, pentru ca cel mai bine copii I invata din situatii reale din viata de zi cu zi.
10. Vedem doar comportamentul, nu iubirea si bunele intentii din copil.
Cand comportamentul copilului ne dezamageste, ar trebui, mai mult decat orice, sa vedem in copil tot ce e mai bun. Ar trebui sa credem intotdeauna ca, copilul are cele mai bune intentii si ca se poarta cat de bine poate, avand in vedere toate circumstantele (evidente sau necunoscute noua), impreuna cu nivelul lui de experienta in viata. Daca credem intotdeauna tot ce e mai bun despre copilul nostru, el va fi liber sa FACA tot ce e mai bine. Daca oferim doar iubire, iubirea este tot ceea ce vom primi. 

8 comments:

  1. Draga Laura.
    Perfect adevarat 100 la suta ai dreptate in ceea ce ai scris.
    Iar dupa cum spunea Neale Donald Walsch ,,In Conversatii cu Dumnezeu'' parca in volumul 3 daca nu ma insel si sotul sau sotia sunt partenerii care ni i-a harazit bunul Dumnezeu pentru aceasta viata si la fel ca si copii ei nu ne apartin rolul nostru este de ai ajuta si sprijini pe cei care ne sunt parteneri pentru o vreme din scurta noastra trecere pe acest pamant.
    Cu dragoste
    Iulian Atomei

    ReplyDelete
  2. Laura, te citesc de mult timp si admir cum iti traiesti viata!
    Am o intrebare care ma framinte de ceva timp. As vrea sa stiu parerea ta sincera referitoare la insemintarea artificiala? Daca nu ai fi putut avea copii, ai fi recurs la o asa metoda?

    Mersi :)

    ReplyDelete
  3. @Anonim... Sincera sa fiu, habar nu am. Nu am trait angoasa incercarilor nereusite de a ramane insarcinata, decat pentru putin timp, cand niste doctori mi-au zis ca e posibil sa nu pot face copii... Stiu ca atunci am zis "prostii, sigur ca pot!"... si cateva luni dupa aceea a rasarit in burtica Sasha. Nu stiu ce as fi facut daca chiar nu as fi putut ramane gravida... dar adevarul e ca nu m-a atras niciodata ideea de in vitro. Si chiar nu pot sa ma pronunt in nici un fel... am o prietena foarta buna si iubita care a apelat la inseminarea artificiala, are doua minuni minunate acum si este atat de fericita... Si cum menirea fiecaruia dintre noi aici este sa fim fericiti si sa raspandim fericire... zic eu ca Dumnezeu a dat verde pentru proiectul asta, nu?

    @Iulian - Cu dragoste inapoi catre tine, de asemenea...

    ReplyDelete
  4. Laura, apreciez mult munca ta de popularizare a ceea ce inseamna atachment parenting. Noi asa ne crestem baietelul, il tratam cu iubire si rabdare si el ne raspunde atat de frumos

    ReplyDelete
  5. Primul pas ca parinte , eu cred ca ar fi sa recunoastem cate avem de invatat de la copilul nostru , sa recunoastem ca atunci cand ne enervam, me pierdem rabdarea sau tipam la el , problema este in noi , ne-o scoate doar la lumina si ne ajuta sa devenim mai buni ...primul care m-a invatat sa-i accept pe cei din jurul meu a fost fiul meu care mi-a spus cand eram odata suparata /nervoasa pe cineva apropiat : "mami, da' de ce te superi , asa e el " , calm si cu zambetul pe buze...mi s-a parut brusc asa simplu ...multumesc laura pentru ceea ce faci si pentru ca putem sa ne impartasim ,prin intermediul tau, propriile experiente , sa devenim tot mai multi cei care incercam sa ne educam copiii asa , din diferite colturi de lume, sa ne cunoastem , fie doar si virtual si sa ne sprijinim unii pe altii...mihaela

    ReplyDelete
  6. draga blue eyes ma pasioneaza grav acest mod de a privi lucrurile , foarte deschis si detasat . dar ...intrebare : ce se intampla cand locuiesti intr un bucuresti sub orice critica , intr un cartier ce este salvat doar de parcul ior si atat . cand toate lumea e gri si orice gest de a lua un tricou turcoaz ( cu q )este imediat taxat de toti foaie verde din fata blocului . cred k e important sa te afli si intr un loc plin de ...soare . cu drag elvis

    ReplyDelete
  7. De luat in seama, intr-adevar. Putea fi evitat, totusi, snobismul si, in loc de ''parenting'' (ce e aia?!) sa se scrie crestere (doar s-ar fi inteles, din context, ca e vorba de a copiilor) in timp ce penibilul cuvint ''focusati'' putea fi inlocuit cu ''concentrati'' - cam ca la punctul 4. Ne e sila de limba romana? Eu nu cred. In fine, articolul e bine targhetat - vorba aia... .

    ReplyDelete