Am mutat blogul

Fete si baieti, melodii si cantareti,

Am mutat-o pe Wow, Mamica! pe wordpress.com. Arata mai bine, se misca mai repede si am si scris un articol despre nasterea naturala.

Asa ca ne vedem pe www.wowmamica.wordpress.com.

Cu drag.

Zece feluri in care ne intelegem gresit copiii

Am fost invatati de societatea in care traim ca suntem buni, demn de lauda, demni de iubire si meritam doar daca ne purtam frumos, papam tot la masa, aratam impecabil, zambim exemplar si ne ascundem cu maiestrie adevaratele sentimente, pana ajungem sa nu mai avem habar ce simtim de fapt. 

Un copil este considerat bun si cuminte daca tace cand i se spune sa taca, daca mananca cand i se spune sa manance, si mai ales tot din farfuria pe care i-au umplut-o parintii, daca doarme cand e trimis la culcare, daca da sarumana tuturor babelor de la bloc si daca e fericit cand vine matusa de la Urlati si il ciupeste zdravan de obraz, dupa care ii lasa un sarut plin de saliva pe fata, de drag, nu de alta. Copilul e obraznic daca protesteaza, daca topaie, daca tipa, daca nu sta locului la masa, daca plange, daca nu zice cuvintele magice, daca nu ii e foame, daca nu ii e somn, daca se trezeste prea devreme, daca doarme prea mult, daca nu vrea sa o pupe pe matusa de la Urlati bagata toata in aerul lui de respirat, daca plange cand pleaca mami la servici, daca se murdareste, daca varsa laptele, daca vorbeste mai stricat decat Gigel de la etajul 3, daca nu ia 10 pe linie la scoala, pe scurt, daca face altceva decat considera parintii si societatea ca trebuie sa fie si sa dea un copil catre parinti si societate.

Sunt atatea de povestit despre asteptarile pe care le avem de la copiii nostri, si cum asteptarile astea fac o povara grea pe umerii copiilor, care ar face orice sa ne multumeasca si sa ne simta iubirea. Orice, pana la a se nega pe ei insisi, pana la a se pierde pe ei insisi, devenind conformi cu sablonul in care ii obligam, de cele mai multe ori inconstient, sa se incadreze.

Si "sablonul" asta incepe cu niste greseli de parenting, pe care le facem toti, fara sa ne dam seama, plecate din intelegerea gresita a copiilor nostri. Am gasit pe minunatul site www.naturalchild.org un articol intitulat Zece feluri in care ne intelegem gresit copiii, l-am tradus si l-am postat mai jos. 

1. Le cerem copiilor sa faca lucruri pentru care inca nu sunt pregatiti.

Ii cerem unui bebelus sa faca liniste. Ii cerem unui copil de 2 ani sa stea locului. Ii cerem unuia de 4 ani sa isi faca curat in camera. In fiecare din situatiile astea, nu suntem realisti. Ne pregatim singuri pentru dezamagire si ne pregatim copiii pentru ratari repetate in incercarea lor de a ne face pe plac. Cu toate astea, multi parinti le cer micilor lor copii sa faca lucruri care sunt greu de facut chiar si pentru un copil mai mare. Pe scurt, le cerem copiilor nostri sa inceteze sa se mai poarte conform varstei pe care o au.

2. Ne infuriem cand copilul nu reuseste sa ne indeplineasca noua nevoile.
Un copil poate face doar ceea ce poate face. Daca copilul nu poate face ceva din ceea ce ii cerem, este nedrept si nerealist sa ne asteptam sau sa cerem mai mult, si furia nu face decat sa inrautateasca lucrurile. Un copil de 2 ani se poate purta numai ca un copil de 2 ani, unul de 5 nu poate fi ca unul de 10 si unul de 10 nu se poate purta ca un adult. Nu ajuta la nimic sa ne asteptam la mai mult si nici nu e conform cu realitatea. Exista limite la ceea ce copilul poate face, si daca noi nu acceptam acele limite, tot ce rezulta e doar frustrare, de ambele parti.

3. Nu avem incredere in motivele copilului.

Daca copilul nu face ce ii spunem, presupunem imediat ca este neascultator sau obraznic, in loc sa privim mai atent situatia, din punctul de vedere ale copilului, asa incat sa putem intelege cu adevarat ce se petrece. In realitate, un copil “neascultator” sau “obraznic” poate fi de fapt bolnav, obosit, flamand, poate il doare ceva, poate raspunde la o rana emotionala sau fizica sau poate se lupta cu o cauza ascunsa, gen alergia la un tip de mancare. Cu toate astea, parem ca ignoram toate posibilitatile astea si alegem sa gandim cel mai rau posibil despre “personalitatea” copilului nostru.

4. Nu le dam voie copiilor sa fie copii
.
Cumva uitam cum era cand am fost noi insine copii, si ne asteptam de la copil sa se poarte ca un adult, in loc sa se poarte conform varstei sale. Un copil sanatos ESTE neastamparat, zvapaiat, galagios, expresiv emotional si este capabil sa se concentreze putin timp asupra unui singur lucru. Toate aceste “probleme” nu sunt deloc probleme, ci sunt calitatile unui copil perfect normal. Mai degraba, societatea in care traim si asteptarile societatii asupra unui comportament perfect sunt anormale.

5. Intelegem pe dos. 
Ne asteptam, si pretindem, ca un copil sa raspunda el nevoilor noastre – sa fie liniste, sa dormim fara intreruperi, sa ne fie ascultate dorintele – si asa mai departe. In loc sa acceptam faptul ca rolul de parinte inseamna ca NOI trebuie sa raspundem nevoilor copilului, ii cerem copilului se le indeplineasca el pe ale noastre. Putem ajunge atat de focusati asupra propriilor noastre nevoi neimplinite si frustrari, incat uitam de copilu nostru, de faptul ca e doar un copil si ca are propriile sale nevoi.

6. Acuzam si criticam atunci cand copilul face o greseala
.
Copiii au prea putina experienta in viata, si e inevitabil sa faca “greseli”. Greselile sunt o parte naturala a invatarii, la orice varsta. In loc sa ne intelegem si sa ne ajutam copilul, noi il certam, de parca ar trebui sa inteleaga si sa faca totul perfect de la prima incercare. A gresi e omeneste. A gresi ca si copil e omeneste si inevital. Cu toate astea, reactionam la fiecare greseala, incalcare a unei reguli sau “obraznicie” cu surpriza si dezamagire. Copilul va face greseli – si intelegem asta – deci hai sa nu ne mai purtam ca si cum copilului ar trebui sa ii iasa totul perfect de fiecare data, tot timpul.

7. Uitam cat de adanc critica si cearta ranesc un copil.
Multi parinti inteleg ca a pedepsi fizic un copil este un lucru rau si care raneste. Cu toate astea, multi uitam cat de dureroase sunt cuvintele manioase, insultele, invinuirile, certurile, acuzele pentru un copil care va intelege ca este numai si numai vina lui.

8. Uitam cat de vindecatoare este iubirea.

Cadem in cercul vicios al certatului copilului pentru ca e obraznic, in loc sa ne oprim si sa ii oferim iubire, incurajare, incredere in sine si siguranta, prin imbratisari si cuvinte blande si pline de iubire.

9. Uitam ca propriul nostru comportament este cea mai puternica lectie pe care i-o putem arata copilului.
Cu adevarat, “nu ceea ce zicem, ci ceea ce facem” este ceea ce copilul pune la suflet. Un parinte care isi loveste copilul pentru ca copilul a lovit, spunandu-i in acelasi timp ca a lovi e gresit, il invata de fapt ca a lovi e corect, cel putin pentru cei care au puterea. Parintele care raspunde oricarei probleme cu solutii de pace este cel care isi invata copilul sa fie un adult pasnic. Asa numitele probleme sunt cele mai bune oportunitati pentru a preda adevaratele valori, pentru ca cel mai bine copii I invata din situatii reale din viata de zi cu zi.

10. Vedem doar comportamentul, nu iubirea si bunele intentii din copil.

Cand comportamentul copilului ne dezamageste, ar trebui, mai mult decat orice, sa vedem in copil tot ce e mai bun. Ar trebui sa credem intotdeauna ca, copilul are cele mai bune intentii si ca se poarta cat de bine poate, avand in vedere toate circumstantele (evidente sau necunoscute noua), impreuna cu nivelul lui de experienta in viata. Daca credem intotdeauna tot ce e mai bun despre copilul nostru, el va fi liber sa FACA tot ce e mai bine. Daca oferim doar iubire, iubirea este tot ceea ce vom primi. 

Mamica odihnita - copil fericit, sau trucuri anti-oboseala

Hai sa spunem lucrurilor pe nume: Ultima noapte intreaga dormita cap-coada s-a petrecut cam prin luna a saptea de sarcina si de atunci au trecut 22 de luni. Caratul copilului in brate si acuma, cand nu mai are 6 kile, ci 12, se simte in toti muschii. Dormitul cu el in pat si trezitul in plin somn dulce cu palme peste fata si picioare in cap, la care se adauga alaptatul de noapte, alaturi de raspunsul prompt la toate solicitarile copilului, de la "mami, vreau in brate" la "mami, uita-te la mine si baga-ma in seama numai si numai pe mine, nu mai vorbi cu tanti asta" - toate astea fac din attachement parenting o chestiune care nu e chiar floricica la ureche. Rasplata e imensa, categoric, insa vine insotita de stres, oboseala si epuizare fizica si emotionala, pe care mai ales mama le simte de la un moment in colo.

Lupta mea cu oboseala a fost lunga si am fost aproape sa pierd batalia, la un moment dat... Pana mi-am amintit ca sta numai si numai in puterea mea sa ma fac fericita. Asa ca mi-am pus intrebarea cum sa imi dau o mana de ajutor? Si in loc de imaginea cu cearcane, abia tarandu-ma prin casa, cum sa imi fac un cadou si sa imi regasesc zambetul si puterea pe care le cunosteam odata? Pentru ca regula spune ca o mamica fericita inseamna un copil fericit - deci cum sa fac sa ma auto-fericesc?

In primul rand - am inceput sa cer ajutor. Da, lui Florian, zis si Tatica. Am dezbracat pelerina de mama eroina, am facut un foc mare in mijlocul curtii si am intetit focul cu dansa, si asa, in tricou si pantaloni scurti, am apelat la sotzu' sa facem impreuna un program in care Mamica sa mai stea nitel si singura. Asa ca Florica ia copilaria fericita dimineata la plimbare si la masa la restaurantul satului, chestiune care imi da mie vreo 2 ore doar cu mine.

Si ce fac eu in astea doua ore? Fac o jumatate de ora de yoga. O jumatate de ora meditez. Si restul de o ora imi iau micul dejun de fructe, citesc, ascult muzica, ma dau pe net sau stau de vorba cu Dumnezeu, asa, din toata inima. Adica fac un pic de exercitiu fizic, stau in tacere si fac lucruri care imi bucura inima. 

Pe urma, alt truc este ca am inceput sa dorm la pranz cu Sasha. Cum ar veni, am n-am treaba, de cate ori adoarme odrasla, hop ma intind si eu in pat langa el. O ora, o ora jumate - este o pastila de re-energizare super eficienta. Uneori nu pot sa dorm. Dar simplul fapt ca stau cat sunt de lunga la orizontala, ca respir si ca imi relaxez fiecare particica din corp ajuta enorm.

Te iubesc, Laura! Asta e un exercitiu care se face in oglinda, ori de cate ori dau cu ochii de propria persoana. Imi spun "te iubesc" si imi amintesc sa ma accept asa cum sunt, sa ma plac, sa ma iert si iar sa ma iubesc. Procesul de impacare cu mine insami, procesul de cunoastere interioara si de acceptare a mea de catre mine este cel mai important pas catre a darui iubire, acceptare, respect celor de langa mine. Iubeste-ti aproapele asa cum te iubesti pe tine insuti inseamna exact asta: ca iubirea pentru cei de langa noi incepe cu iubirea de noi insine, iar iubirea inseamna acceptare, respect, incredere. Cum imi pot incuraja copilul sa vada in jur o lume plina de iubire, daca propria lui mama se auto-pedepseste si nu are grija de ea insasi cu iubirea si atentia pe care o solicita de la altii sau pe care vrea sa i-o daruiasca copilului?

Iau cate o pauza. Macar cate 5 - 10 minute, pe parcursul zilei, in momentele in care Sasha e fericit sa se joace singur si e absorbit de cine stie ce. Ma intind pe canapea sau stau in hamac sau citesc o pagina, doua sau imi fac un ceai sau stau cu picioarele in sus, sau ma lipesc cu burta de podea/pamant/nisip - toate astea ma ajuta sa ma relaxez si sa ma incarc cu pace.

Plimbare? O, da, plimbare. Fie ca il car in brate sau ca vrea sa mearga pe jos pe langa mine, simplul fapt de a merge la pas, incet, negrabit, respirand si privind cu adevarat in jur face minuni.

Ce imi face inima sa cante. De exemplu, eu impletesc bratari din ate. Si fac margele. Din cand in cand desenez - nu am strop de talent, dar ce conteaza? Cant si dansez - vedeti comentariul anterior asupra talentului, si, din nou, ce conteaza? Fac prajituri. Gradinaresc. Greblez curtea de frunze uscate. Scriu. Si ma rog, spunandu-i lui Dumnezeu ce simt. Sunt toate lucruri pe care le pot face cu Sasha in preajma si fiecare din ele imi face inima sa cante.

Club de mame. Uite asa ne adunam la cate una din noi acasa, cu maimutele mici dupa noi. Maimutele se joaca langa noi, iar fetele stau la o tacla, cu popcorn, suc, apa de cocos, prajitura de morcov sau nimic din cele de mai sus, doar stam impreuna si povestim. Energia curge, zambetele circula, copiii socializeaza sau se smiorcaie - suntem impreuna si asta face bine.

Acceptare. Adevarul adevarat este ca nimic din toate ce le-am trecut pe hartie pana acum nu poate functiona cu adevarat, fara acceptare. Acceptarea faptului ca, odata imbarcata in calatoria asta de a fi mama constienta, viata mea s-a schimbat total. Viata curge altfel, pe lume nu mai sunt doar EU si restul faca bors, acum suntem noi si totul graviteaza in primul rand in jurului copilului. Independenta unui copil creste dupa ce nevoia lui de totala dependenta se consuma, si asta se face pas cu pas, cu fiecare raspuns total al parintilor fara de solicitarile si nevoile copilului. Nu exista jumatati de masura. Si fiecare rezistenta opusa acestui proces natural, in care copilul se afla pe Sine trecand intai prin atasamentul total - fizic si emotional - fata de mama lui - este doar o risipia de energie si timp.

O data ce am acceptat ca Sasha este dependent de mine si ca vrea sa fiu langa el in fiecare pas pe care il face in lume, oboseala mea a disparut ca prin farmec. Odata ce nu mi-am mai dorit sa fiu singura, in alta parte decat se afla el, facand altceva decat sa fiu doar mama lui, corpul mi s-a relaxat, respiratia mi s-a adancit si energia vietii a inceput sa alerge iar prin mine, cu bucuria abandonarii in bratele a ceea ce Dumnezeu a lasat sa fie: simbioza totala dintre mama si copil, pentru niste ani din viata. Oboseala vine din rezistenta fata de ceea ce este. Vine din neacceptarea realitatii, asa cum este ea ACUM. Vine din lupta mentala intre ceea ce este si ceea ce am vrea noi sa fie. Cand incetam sa mai luptam, cand acceptam total realitatea lui ACUM si iubim total realitatea lui ACUM, nu mai este nici oboseala, nici stres si toate curg usor si firesc, asa cum e menita sa fie Viata. "Fii mama pentru acest copil", mi s-a spus de catre Vocea blanda din mine. Cand am inteles si am acceptat total ca asta e tot ce am de facut ACUM, s-a dus oboseala...

...dar cel mai tare truc anti-oboseala ramane ala in care ma duc sa culc copilul pe la 7 - 7 jumate seara, cu gandul ca dupa ce adoarme cobor si am o frumoasa seara de cuplu cu sotzu'... si ma trezesc cam dupa miezul noptii, moarta de sete, facand aproape pipi pe mine si imbracata inca in trening si hanorac, realizand ca... iar am adormit odata cu copilul. Ma dau jos din pat, fac ce am de facut, ma spal pe dinti, ma imbrac in pijamale si ma culc la loc, langa sotzu' care sforaie agale si langa copilul care doarme pe diagonala, intre noi.

Zambesc, e pace, e bine si sunt fericita. Adorm si spun noapte buna, mamicilor!

Toti ne nastem perfecti

Toti ne nastem perfecti. Toti ne nastem buni. Toti ne nastem plini de iubire, fara frica si neavand habar de conceptul de "rau". Toti ne nastem in deplina conectare cu Tatal nostru Divin, cu Cel care ne-a creat, cu Dumnezeu. Toti ne nastem si ramanem toata viata noastra Spirite venite in trup, ca sa aiba o experienta umana. 

...se intampla insa ca undeva, pe drumul dintre nastere catre maturitate, uitam Cine suntem, ne uitam conectarea, uitam ca ne-am nascut perfecti, buni, in iubire, uitam de ce suntem aici. 

Ma uit zi de zi la copilul meu, Sasha. Stau in fund pe treptele de lemn din fata casei, privindu-l doar cum se joaca in fundul gol in nisip, cum ii stralucesc ochii, cum se opreste uneori si vine la mine doar ca sa ma stranga in brate si sa imi dea un pup, il observ cum interactioneaza cu ceilalti copii, cu ceilalti oameni mari, cu cata iubire, totala deschidere, inocenta si bucurie intampina lumea si pe fiecare creatura care ii iese in cale. Cu cata sinceritate imbratiseaza si zambeste, cu cata sinceritate anunta fiecare vibratie de energie care nu ii prieste - si cere imediat sa mergem acasa -, cu cata fericire traieste clipa, cu ce lipsa totala de frica e gata sa descopere orice ii scoate Viata in cale. 

Sasha are doar 1 an si aproape 8 luni. Il observ si vad in el, in fiecare clipa, perfectiunea Creatiei. Frumusetea, iubirea, pe Dumnezeu. Le vad in fiecare copil pe care il privesc pentru cateva minute. Le vad in fiecare om pe care il privesc in ochi, pe care imi dau voie sa il simt si se lasa simtit. Stiu ca toti ne-am nascut si am fost la fel, fara exceptie. Stiu ca toti suntem inca asa, Iubire pura, in spatele micilor noastre mari ego-uri.

Mai stiu ca treaba parintilor este, cu adevarat, sa ocroteasca Lumina pe care Dumnezeu a sadit-o in fiecare copil. Treaba parintilor este sa aiba grija ca fiecare copil pe care il aduc pe lume sa creasca constient de Lumina asta. Treaba parintilor este sa isi ajute copiii sa ramana conectati. Nu sa ii invete, nu sa le dea sfaturi, nu sa ii educe, nu sa ii modeleze... nu. Ci doar sa ii iubeasca, sa ii respecte si sa creeze spatiul ala sigur, de iubire, deschidere si incredere deplina, in care copilul sa poata fi el insusi, cu orice va fi harazit Dumnezeu pentru viata lui.

Blogul asta este pentru impartasire. Din tot ce experimentez, din tot ce invat, din tot ce ma transform, din tot ce aflu despre a fi un parinte constient. Constient de Lumina din mine, din copilul meu si din noi toti. Stiu cat ma ajuta pe mine impartasirile altor oameni, dedicati unui tip de "parintit" pe care eu il gasesc profund spiritual. Si simt ca sunt o gramada de oameni acasa, in Romania, care cauta conexiunea asta. Asa ca Wow, Mamica! vine cu inima larg deschisa, catre impartasire. 

Bine v-am gasit! Si sa ne bucuram impreuna!