Mamica odihnita - copil fericit, sau trucuri anti-oboseala

Hai sa spunem lucrurilor pe nume: Ultima noapte intreaga dormita cap-coada s-a petrecut cam prin luna a saptea de sarcina si de atunci au trecut 22 de luni. Caratul copilului in brate si acuma, cand nu mai are 6 kile, ci 12, se simte in toti muschii. Dormitul cu el in pat si trezitul in plin somn dulce cu palme peste fata si picioare in cap, la care se adauga alaptatul de noapte, alaturi de raspunsul prompt la toate solicitarile copilului, de la "mami, vreau in brate" la "mami, uita-te la mine si baga-ma in seama numai si numai pe mine, nu mai vorbi cu tanti asta" - toate astea fac din attachement parenting o chestiune care nu e chiar floricica la ureche. Rasplata e imensa, categoric, insa vine insotita de stres, oboseala si epuizare fizica si emotionala, pe care mai ales mama le simte de la un moment in colo.

Lupta mea cu oboseala a fost lunga si am fost aproape sa pierd batalia, la un moment dat... Pana mi-am amintit ca sta numai si numai in puterea mea sa ma fac fericita. Asa ca mi-am pus intrebarea cum sa imi dau o mana de ajutor? Si in loc de imaginea cu cearcane, abia tarandu-ma prin casa, cum sa imi fac un cadou si sa imi regasesc zambetul si puterea pe care le cunosteam odata? Pentru ca regula spune ca o mamica fericita inseamna un copil fericit - deci cum sa fac sa ma auto-fericesc?

In primul rand - am inceput sa cer ajutor. Da, lui Florian, zis si Tatica. Am dezbracat pelerina de mama eroina, am facut un foc mare in mijlocul curtii si am intetit focul cu dansa, si asa, in tricou si pantaloni scurti, am apelat la sotzu' sa facem impreuna un program in care Mamica sa mai stea nitel si singura. Asa ca Florica ia copilaria fericita dimineata la plimbare si la masa la restaurantul satului, chestiune care imi da mie vreo 2 ore doar cu mine.

Si ce fac eu in astea doua ore? Fac o jumatate de ora de yoga. O jumatate de ora meditez. Si restul de o ora imi iau micul dejun de fructe, citesc, ascult muzica, ma dau pe net sau stau de vorba cu Dumnezeu, asa, din toata inima. Adica fac un pic de exercitiu fizic, stau in tacere si fac lucruri care imi bucura inima. 

Pe urma, alt truc este ca am inceput sa dorm la pranz cu Sasha. Cum ar veni, am n-am treaba, de cate ori adoarme odrasla, hop ma intind si eu in pat langa el. O ora, o ora jumate - este o pastila de re-energizare super eficienta. Uneori nu pot sa dorm. Dar simplul fapt ca stau cat sunt de lunga la orizontala, ca respir si ca imi relaxez fiecare particica din corp ajuta enorm.

Te iubesc, Laura! Asta e un exercitiu care se face in oglinda, ori de cate ori dau cu ochii de propria persoana. Imi spun "te iubesc" si imi amintesc sa ma accept asa cum sunt, sa ma plac, sa ma iert si iar sa ma iubesc. Procesul de impacare cu mine insami, procesul de cunoastere interioara si de acceptare a mea de catre mine este cel mai important pas catre a darui iubire, acceptare, respect celor de langa mine. Iubeste-ti aproapele asa cum te iubesti pe tine insuti inseamna exact asta: ca iubirea pentru cei de langa noi incepe cu iubirea de noi insine, iar iubirea inseamna acceptare, respect, incredere. Cum imi pot incuraja copilul sa vada in jur o lume plina de iubire, daca propria lui mama se auto-pedepseste si nu are grija de ea insasi cu iubirea si atentia pe care o solicita de la altii sau pe care vrea sa i-o daruiasca copilului?

Iau cate o pauza. Macar cate 5 - 10 minute, pe parcursul zilei, in momentele in care Sasha e fericit sa se joace singur si e absorbit de cine stie ce. Ma intind pe canapea sau stau in hamac sau citesc o pagina, doua sau imi fac un ceai sau stau cu picioarele in sus, sau ma lipesc cu burta de podea/pamant/nisip - toate astea ma ajuta sa ma relaxez si sa ma incarc cu pace.

Plimbare? O, da, plimbare. Fie ca il car in brate sau ca vrea sa mearga pe jos pe langa mine, simplul fapt de a merge la pas, incet, negrabit, respirand si privind cu adevarat in jur face minuni.

Ce imi face inima sa cante. De exemplu, eu impletesc bratari din ate. Si fac margele. Din cand in cand desenez - nu am strop de talent, dar ce conteaza? Cant si dansez - vedeti comentariul anterior asupra talentului, si, din nou, ce conteaza? Fac prajituri. Gradinaresc. Greblez curtea de frunze uscate. Scriu. Si ma rog, spunandu-i lui Dumnezeu ce simt. Sunt toate lucruri pe care le pot face cu Sasha in preajma si fiecare din ele imi face inima sa cante.

Club de mame. Uite asa ne adunam la cate una din noi acasa, cu maimutele mici dupa noi. Maimutele se joaca langa noi, iar fetele stau la o tacla, cu popcorn, suc, apa de cocos, prajitura de morcov sau nimic din cele de mai sus, doar stam impreuna si povestim. Energia curge, zambetele circula, copiii socializeaza sau se smiorcaie - suntem impreuna si asta face bine.

Acceptare. Adevarul adevarat este ca nimic din toate ce le-am trecut pe hartie pana acum nu poate functiona cu adevarat, fara acceptare. Acceptarea faptului ca, odata imbarcata in calatoria asta de a fi mama constienta, viata mea s-a schimbat total. Viata curge altfel, pe lume nu mai sunt doar EU si restul faca bors, acum suntem noi si totul graviteaza in primul rand in jurului copilului. Independenta unui copil creste dupa ce nevoia lui de totala dependenta se consuma, si asta se face pas cu pas, cu fiecare raspuns total al parintilor fara de solicitarile si nevoile copilului. Nu exista jumatati de masura. Si fiecare rezistenta opusa acestui proces natural, in care copilul se afla pe Sine trecand intai prin atasamentul total - fizic si emotional - fata de mama lui - este doar o risipia de energie si timp.

O data ce am acceptat ca Sasha este dependent de mine si ca vrea sa fiu langa el in fiecare pas pe care il face in lume, oboseala mea a disparut ca prin farmec. Odata ce nu mi-am mai dorit sa fiu singura, in alta parte decat se afla el, facand altceva decat sa fiu doar mama lui, corpul mi s-a relaxat, respiratia mi s-a adancit si energia vietii a inceput sa alerge iar prin mine, cu bucuria abandonarii in bratele a ceea ce Dumnezeu a lasat sa fie: simbioza totala dintre mama si copil, pentru niste ani din viata. Oboseala vine din rezistenta fata de ceea ce este. Vine din neacceptarea realitatii, asa cum este ea ACUM. Vine din lupta mentala intre ceea ce este si ceea ce am vrea noi sa fie. Cand incetam sa mai luptam, cand acceptam total realitatea lui ACUM si iubim total realitatea lui ACUM, nu mai este nici oboseala, nici stres si toate curg usor si firesc, asa cum e menita sa fie Viata. "Fii mama pentru acest copil", mi s-a spus de catre Vocea blanda din mine. Cand am inteles si am acceptat total ca asta e tot ce am de facut ACUM, s-a dus oboseala...

...dar cel mai tare truc anti-oboseala ramane ala in care ma duc sa culc copilul pe la 7 - 7 jumate seara, cu gandul ca dupa ce adoarme cobor si am o frumoasa seara de cuplu cu sotzu'... si ma trezesc cam dupa miezul noptii, moarta de sete, facand aproape pipi pe mine si imbracata inca in trening si hanorac, realizand ca... iar am adormit odata cu copilul. Ma dau jos din pat, fac ce am de facut, ma spal pe dinti, ma imbrac in pijamale si ma culc la loc, langa sotzu' care sforaie agale si langa copilul care doarme pe diagonala, intre noi.

Zambesc, e pace, e bine si sunt fericita. Adorm si spun noapte buna, mamicilor!